Florile galbene ale acestei plante înalte se observă de la distanţă. Înălţimea arbustului peren poate atinge şi un metru. Rădăcina este dreaptă. Tulpina este dreaptă, rotundă şi dungată. Partea inferioară a tulpinii este maronie, violetă sau vişinie. În partea inferioară este acoperită de peri.
Frunzele sunt dispuse în cruce, altern pe tulpină. Frunzele inferioare au coadă, cele superioare se situează direct pe tulpină. Splinuța din familia Compositae înfloreşte din iunie-iulie până în toamnă. Florile specifice ale plantei sunt aşezate în chiorchini sau şiraguri.
Unde se găseşte splinuța?
Splinuța este originară din America de Nord. Planta preferă clima temperată caldă. În Europa Centrală şi de Est se întâlneşte pe povârnişurile însorite, pe pante, la marginea pădurilor, pe câmpuri şi pădurile rare, de-a lungul drumurilor.
Efectul splinuţei
Planta are efect diuretic. Substanţa activă a plantei are un efect puternic astringent şi diuretic. După consumul ceaiului de splinuţă straturile de ţesut superior din rinichi, vezica urinară şi căile urinare se contractă. Contracţia protejează eficient organele în cauza de pătrunderea germenilor, ciupercilor, bacteriilor, viruşilor. Excreţia urinei se intesifică, creşte cantitatea acesteia.
Din acest motiv splinuța este un diuretic deosebit, având un efect benefic în caz de infecţii renale, ale vezicii urinare. Se recomandă şi în cazul durerilor urinare.
Împotriva problemelor gastrice
Ceaiul de splinuţă împreună cu alte plante este utilizat în caz de probleme intestinale, dureri de gât şi afecţiuni cutanate.
În trecut ceaiul se utiliza şi în caz de reumatism, gută, tuse convulsivă şi astm, în prezent însă se administrează preparate mult mai eficiente.
Planta este utilizată în homeopatie în caz de nefrită cronică, în special însoţită de ascită, limfopatie, erupţii cutanate, infecţii.
Care părţi se utilizează?
În medicină se recoltează întreaga tulpină de deasupra solului. Deoarece cea mai mare cantitate de substanţă activă se găseşte în flori, ceaiul de regulă se realizează din acestea. În acest sens florile sunt recoltate la începutul înfloririi, în lunile iunie-iulie. Acestea se usucă în locuri umbroase, legate în mănunchi.
Preparatul homeopatic (Solidago virga aurea) este realizat numai din flori proaspete.
Comisia Europeană a aprobat produsele pe bază de rădăcină de splinuţă în terapia de irigare a afecţiunilor inflamatorii ale tractului urinar inferior în profilaxia calculilor nisipului renal.
Substanţele active
Cele mai importante substanţe active ale plantei sunt uleiul volatil, substanţele amare şi taninul, flavonoidele şi saponinele. Efectul diuretic al plantelor este datorat saponinelor.
Muşeţelul (Matricaria chamomilla) Mușețelul face parte din categoria plantelor cu flori tubulare şi ligulate. Este o plantă anuală, cu rădăcini subţiri, dreaptă, cu tulpina goală, ce poate atinge o înălţime de 20-50 cm. Frunzele sunt 2-3 penat-sectate având segmente înguste.
Crețișoara (Alchemilla vulgaris) Arbustul are coadă cu tulpină, cu 7-14 lobi, cu marginea rotunjită sau dinţată. Florile mărunte, numeroase, verde-deschise pot fi văzute din mai până în septembrie. Tulpina lemnoasă este de culoare neagră. Dimineaţă, pe mijlocul frunzelor se poate găsi câteva picături de rouă.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) Ramurile arbustului veşnic verde de rozmarin pot atinge chiar şi înălţimea de 2 m. Frunzele înguste, lanceolate ale plantei sunt situate pe tulpină. Pe partea superioară frunzele sunt pieloase, păroase, de coloare verde închis.
Castanul sălbatic Originar din Anatolia, castanul sălbatic este un arbore elegant care poate atinge înălţimea de 30 m. Ramurile sale sunt acoperite de urme mici care seamănă cu copite de cal.
Splinuţa ( Solidago virgaaurea )
Splinuța ( Solidago virgaaurea )
Florile galbene ale acestei plante înalte se observă de la distanţă. Înălţimea arbustului peren poate atinge şi un metru. Rădăcina este dreaptă. Tulpina este dreaptă, rotundă şi dungată. Partea inferioară a tulpinii este maronie, violetă sau vişinie. În partea inferioară este acoperită de peri.
Frunzele sunt dispuse în cruce, altern pe tulpină. Frunzele inferioare au coadă, cele superioare se situează direct pe tulpină. Splinuța din familia Compositae înfloreşte din iunie-iulie până în toamnă. Florile specifice ale plantei sunt aşezate în chiorchini sau şiraguri.
Unde se găseşte splinuța?
Splinuța este originară din America de Nord. Planta preferă clima temperată caldă. În Europa Centrală şi de Est se întâlneşte pe povârnişurile însorite, pe pante, la marginea pădurilor, pe câmpuri şi pădurile rare, de-a lungul drumurilor.
Efectul splinuţei
Planta are efect diuretic. Substanţa activă a plantei are un efect puternic astringent şi diuretic. După consumul ceaiului de splinuţă straturile de ţesut superior din rinichi, vezica urinară şi căile urinare se contractă. Contracţia protejează eficient organele în cauza de pătrunderea germenilor, ciupercilor, bacteriilor, viruşilor. Excreţia urinei se intesifică, creşte cantitatea acesteia.
Din acest motiv splinuța este un diuretic deosebit, având un efect benefic în caz de infecţii renale, ale vezicii urinare. Se recomandă şi în cazul durerilor urinare.
Împotriva problemelor gastrice
Ceaiul de splinuţă împreună cu alte plante este utilizat în caz de probleme intestinale, dureri de gât şi afecţiuni cutanate.
În trecut ceaiul se utiliza şi în caz de reumatism, gută, tuse convulsivă şi astm, în prezent însă se administrează preparate mult mai eficiente.
Planta este utilizată în homeopatie în caz de nefrită cronică, în special însoţită de ascită, limfopatie, erupţii cutanate, infecţii.
Care părţi se utilizează?
În medicină se recoltează întreaga tulpină de deasupra solului. Deoarece cea mai mare cantitate de substanţă activă se găseşte în flori, ceaiul de regulă se realizează din acestea. În acest sens florile sunt recoltate la începutul înfloririi, în lunile iunie-iulie. Acestea se usucă în locuri umbroase, legate în mănunchi.
Preparatul homeopatic (Solidago virga aurea) este realizat numai din flori proaspete.
Comisia Europeană a aprobat produsele pe bază de rădăcină de splinuţă în terapia de irigare a afecţiunilor inflamatorii ale tractului urinar inferior în profilaxia calculilor nisipului renal.
Substanţele active
Cele mai importante substanţe active ale plantei sunt uleiul volatil, substanţele amare şi taninul, flavonoidele şi saponinele. Efectul diuretic al plantelor este datorat saponinelor.
Domeniul de aplicare:
Articole Similare
Muşeţelul (Matricaria chamomilla)
Muşeţelul (Matricaria chamomilla) Mușețelul face parte din categoria plantelor cu flori tubulare şi ligulate. Este o plantă anuală, cu rădăcini subţiri, dreaptă, cu tulpina goală, ce poate atinge o înălţime de 20-50 cm. Frunzele sunt 2-3 penat-sectate având segmente înguste.
Creţişoara (Alchemilla vulgaris)
Crețișoara (Alchemilla vulgaris) Arbustul are coadă cu tulpină, cu 7-14 lobi, cu marginea rotunjită sau dinţată. Florile mărunte, numeroase, verde-deschise pot fi văzute din mai până în septembrie. Tulpina lemnoasă este de culoare neagră. Dimineaţă, pe mijlocul frunzelor se poate găsi câteva picături de rouă.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis)
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) Ramurile arbustului veşnic verde de rozmarin pot atinge chiar şi înălţimea de 2 m. Frunzele înguste, lanceolate ale plantei sunt situate pe tulpină. Pe partea superioară frunzele sunt pieloase, păroase, de coloare verde închis.
Castanul sălbatic
Castanul sălbatic Originar din Anatolia, castanul sălbatic este un arbore elegant care poate atinge înălţimea de 30 m. Ramurile sale sunt acoperite de urme mici care seamănă cu copite de cal.