fitoterapia

Terapii Alternative

Fitoterapia

Fitoterapia, tratamentul cu ajutorul plantelor, e metoda terapeutică cea mai răspândită în lume. Ea se bazează pe medicina populară, iar terapiile tradiţionale apelează adesea la ea.
Sunt utilizate diverse părţi ale plantei – împreună sau separat, după caz – , de la rădăcini până la flori, inclusiv scoarţa sau mugurii (gemoterapie). Fitoterapia foloseşte plantele sub formă de extracte totale, spre deosebire de medicina alopată, care recomandă doar unele substanţe extrase din plante.

FITOTERAPIA – PRINCIPII

  • Fitoterapia (din grecescul phyton, ,,plantă”, şi therapeia, ,,terapie, cură”), aşa cum este practicată în Occident, poate fi socotită şi o medicină alopată, deoarece tratează boala prin opusul său şi prescrie plantele pentru proprietăţile lor ,,anti” (antibiotice, antialgice, antiinflamatoare etc.).
  • Spre deosebire de medicina oficială, care foloseşte principii active izolate pentru a trata, fitoterapia vizează ansamblul principiilor active dintr-o plantă. Numeroasele ei molecule acţionează astfel în sinergie; aceasta permite reducerea dozelor, deci si a efectelor secundare, fără a le diminua eficientă.
  • Acţiunea conjugată a principiilor active scoate uneori la iveală proprietăţi pe care nici un constituent al plantei nu le deţine. Astfel, eucaliptul sau geraniumul sunt antidiabetice, deşi nici una dintre moleculele care le constituie nu are asemenea proprietăţi.

CE TRATEAZA FITOTERAPIA

  • Fitoterapia poate fi de ajutor în majoritatea bolilor curente. Este de mare folos în special dacă suferiţi în tulburări::
    – neurovegetative (anxietate, angoasă, probleme de somn, spasmofilie, depresie moderată);
    – circulatorii (tulburări venoase, hemoroizi, insuficienţă circulatorie cerebrală, hipertensiune arterială, retenţie de apă);
    – funcţionale digestive, hepatoveziculare, respiratorii;
    – cutanate (acnee, eczeme, psoriazis, urticarie);
    – urinare (cistite);
    – din sfera ginecologiei (sindrom premenstrual, menopauză);
  • De asemenea, fitoterapia poate combate cu succes infecţiile virale; se dovedeşte de folos şi în alinarea durerilor de tip reumatismal, a migrenelor etc.

CONTRAINDICAŢII

  • În mod normal, fitoterapia este foarte bine tolerată, dacă respectaţi dozele uzuale.Totuşi, anumite plante pot fi contraindicate în cazul unor boli (de exemplu, sunătoarea pentru persoanele care fac tratament anti-SIDA) sau al anumitor categorii (femei însărcinate, copii, persoane vârstnice).
    În fine, fitoterapia nu este recomandată în cazul bolilor grave, dar poate aduce o ameliorare şi în aceste situaţii.

FITOTERAPIA – ATENŢIONĂRI

  • Înainte de a apela la acest tip de tratament, trebuie sa cereţi sfatul unui medic: numai el va putea pune un diagnostic şi stabili dacă respectiva boala s-ar putea trata prin fitoterapie.
  • Atenţie: ,,plantă” nu înseamnă ,,lipsa de pericole” ! Numeroase plante medicinale sunt toxice, chiar otrăvitoare. Trebuie să respectaţi neapărat dozele prescrise, fiindcă adesea doza optimă se învecinează cu pragul de toxicitate. La cel mai mic dubiu, întrebaţi-vă doctorul.
  • Dacă vă administraţi un tratament individual , evitaţi plantele toxice (de exemplu, tuia, arnica, pelin, uleiul esenţial de salvie), respectaţi dozele indicate în prospect, şi în absenţa unei ameliorări rapide a problemei (în 24-48 de ore), duceţi-vă la doctor.

Verificarea calităţii produselor pe care doriţi să le utilizaţi

  • Verificaţi calitatea produselor pe care le cumpăraţi, mai ales dacă este vorba despre plante exotice. Eticheta trebuie să menţioneze compoziţia (denumirea comună şi numele latinesc), provenienţa şi modul de conservare. Atenţie, întodeauna puteţi da peste contrafaceri, mai ales pe internet. Cumpăraţi-vă plantele de la un furnizor sigur (erborist, farmacist, magazin cu produse naturiste, site internet sau vânzător recomandat de terapeutul dvs.).
  • Dacă intenţionaţi să vă culegeţi singur plantele, fiţi prudent şi învăţaţi să le recunoaşteţi. Unele specii sunt toxice seamănă cu cele inofensive – cucuta şi pătrunjelul, de exemplu. Luaţi seama la faptul că anumite locuri de unde vă recoltaţi plantele ar putea fi poluate. La nevoie, cereţi sfatul unui farmacist, al unui erborist, al unui fitoterapeut, pentru a fi mai sigur că recolta dvs. nu este periculoasă. La cel mai mic dubiu, aruncaţi-o.

GĂSIREA UNUI SPECIALIST

  • În majoritatea ţărilor, îndeosebi în Occident, doar medicii au dreptul să practice fitoterapia, sub formă de consultaţie, şi doar farmaciştii şi vânzătorii de plante medicinale (în ţările în care această profesie este recunoscută) sunt abilitaţi să dea sfaturi în momentul cumpărării.
  • Cei mai mulţi medici alopaţi vă vor recomanda, pe lângă tratamentul medicamentos, şi ceaiuri sau alte preparate din plante medicinale. Consultaţi-vă cu doctorul de familie, cu un farmacist, faceţi cercetări pe internet şi luaţi aminte la sfaturile unor persoane în care aveţi încredere.

FITOTERAPIA – CE SPUN STUDIILE

  • Cum fitoterapia se află la originea medicinei clasice, este acceptată mai uşor de către oamenii de ştiinţa decât alte terapii alternative, ea trecând proba timpului.
  • Fitoterapia se pretează diferitelor protocoale de studii clinice; ar mai trebui doar ca producătorii de remedii din plante să le poată suporta costul. De aceea, numeroase studii întreprinse nu au fost luate în considerare, întrucât nu au răspuns condiţiilor de calitate cerute.
  • În schimb, ştiinţa clasică are dificultăţi în a accepta postulatul potrivit căruia ansamblul moleculelor unei plante este mai eficient decât un principiu izolat şi, mai ales, că acest ansamblu are proprietăţi diferite de cele ale constituenţilor săi. În fine, ea respinge caracterul holistic (,,individul este un tot unitar”) al fito-aromaterapiei de teren.

PREZENTAREA REMEDIILOR

  • În unele ţări europene, plantele medicinale pot fi procurate de la farmacişti, singurii autorizati să le furnizeze. Există totuşi o toleranţă pentru persoanele care lucrează sub controlul unui erborist.
  • În funcţie de plante şi de indicaţiile lor, prepararea remediilor se face din planta întreagă sau dintr-o parte a ei: frunze, flori, tulpini, rădăcini, seminţe, scoarţă, lemn.
  • Plantele comestibile sunt folosite în stare proaspătă, sub formă de adaos la salate sau de condimente. În această categorie intră: menta, loboda, pătrunjelul, hasmatuchiul, tarhonul, busuiocul, coriandrul, mărarul, salvia, cimbrul, rozmarinul, maghiranul, usturoiul, oregano, precum şi anumite flori (caltunaşii, violete, trandafiri).
  • Plantele netoxice pot fi utilizate proaspete, în infuzie (după ce au fost spălate), în aplicaţii locale sub formă de suc (aloe, rostopască) sau în cataplasme (varză, alge).
  • Plantele aromatice stau la baza uleiurilor esenţiale, obţinute prin distilare.
  • De regulă, plantele care servesc la prepararea remediilor sunt uscate, apoi tocate sau fărămiţate:
    1. tocate, ele sunt comercializate pentru infuzii sau pentru preparea de macerate alcoolice (tincturi, tincturi de bază, extracte fluide);
    2. fărămiţate, ele sunt ambalate, obţinându-se capsule sau comprimate;
    3. prin vaporizarea unui extract fluid (EF) la temperatură înaltă, se obţine un nebulizat, şi el ambalat apoi în capsule;
    4. prin lăsarea la evaporare, mai mult sau mai puţin completă, a solventului unui extract fluid, se obţine un extract moale sau un extract uscat;
    5. deshidratând planta la temperatură joasă şi în vid, se obţine un liofilizat.

Plante uscate şi pudre folosite în fitoterapie

  • Plantele uscate şi pudrele se conservă destul de greu. Maceratele, extractele, liofilizatele şi nebulizatele sunt mai stabile în timp, dar modul lor de preparare determină o modificare a proprietăţilor lor.
  • Noi forme de prezentare, respectând mai bine integralitatea proprietăţilor plantelor, sunt propuse astăzi pe piaţă, dar gama de plante disponibile rămâne încă limitată. Este vorba despre:
    1. suspensii integrale din plante proaspete (SIPP), obţinute prin macerarea plantei proaspete într-un amestec de alcool şi apă. Ele sunt contraindicate la copii, şi se iau câte o jumătate de linguriţă, de două ori pe zi;
    2. extracte fluide din plante proaspete stabilizate (EPS).
      Pricipiile active sunt obţinute prin macerare hidroalcoolică. La acest amestec se adaugă glicerină, iar apa şi alcoolul sunt eliminate. Produsul final nu conţine zahăr sau alcool, drept pentru care nu există nici un fel de contraindicaţii. Posologia este de o linguriţă, de două-trei ori pe zi; la copii, doza recomandată este de 1ml pentru 10kg de greutate corporală, pe zi.
  • Plantele pot fi prescrise şi pentru uz extern local, sub formă de pansament, compresă, cataplasma, pomadă sau cremă, ori ca soluţie pentru gargară sau inhalaţie etc. Farmacistul dvs. vă poate prepara şi supozitoare, ovule sau picături oftalmice.

CUM SE DESFĂŞOARĂ O CONSULTAŢIE

DIAGNOSTICUL

  • Medicul fitoterapeut trebuie sa ţină cont de numeroşi parametri pentru a stabili un diagnostic şi a decide un tratament personalizat: aşteptaţi-vă la o primă consultaţie de lungă durată (aproximativ o oră); ulterior, pentru ajustarea sau schimbarea tratamentului, va fi de ajuns o jumătate de oră.
  • Medicul vă va pune întrebări despre antecedentele dvs. personale şi familiale, obiceiurile alimentare, gradul de activitate fizică, stres, modul de viaţă ( ritmuri, orar de somn), consumul eventual de substanţe toxice (tutun, alcool, droguri, medicamente). Acest interogatoriu este esenţial. În completare, se va efectua un examen clinic minuţios.

TRATAMENTUL

  • Plantele care vă sunt prescrise trebuie luate, în general, pe cale orală – sau transcutanată, dacă este vorba despre uleiurile esenţiale.
  • Practicianul vă poate completa tratamentul recomandându-vă remedii organoterapice, sau oligoelemente.
  • Foarte probabil, veţi primi şi sfaturi privind alimentaţia şi igiena de viaţă; de asemenea, vi se va recomanda o activitate fizică adaptată situaţiei dvs.

TRATAMENT INDIVIDUAL

PREPARAREA DECOCTURILOR ŞI A INFUZIILOR

  • Pentru a păstra virtuţiile plantelor în infuzie, trebuie să respectaţi câteva reguli. Indiferent că sunt proaspete sau uscate, plantele se folosesc în aceleaşi doze şi trebuie fragmentate în bucăţi mici. Modul de preparare diferă în funcţie de partea din plantă care se utilizează.
  • Din părţile tari (tulpini, rădăcini, scoarţă, lemn, seminţe, grăunte), faceţi un decoct: puneţi 600 ml apă de izvor într-o caserola de sticlă , de porţelan termorezistent sau de metal emailat (eventual şi inox). Puneţi în apa rece una sau două linguri pline din respectiva plantă. Aduceţi până la punctul de fierbere, apoi lăsaţi să fiarbă la foc mic timp de 5-10 minute (15-20 minute pentru lemn şi seminţe dure). Filtraţi printr-o strecuratoare de porţelan, ceramică sau nailon, printr-un ştergar curat sau printr-o muselina de uz alimentar.
  • Din flori, preparaţi o infuzie, preferabil cu apă de izvor. Aduceţi apa, pusă într-un ceainic, la punctul de fierbere. Socotiţi câte o linguriţă de plantă pentru fiecare cană. Lăsaţi să infuzeze 5-15 minute (în funcţie de plantă). Strecuraţi, dacă este nevoie, prin metoda descrisă mai sus.
  • Plantele întregi, frunzele, iflorescenţele şi seminţele fine cer o preparare intermediară. Puneţi într-o caserolă (ca mai sus) cantitatea necesară de apă. Daţi drumul plantelor în apa rece. Apoi puneţi pe foc şi lăsaţi să fiarbă câteva secunde, după care luaţi de pe aragaz. Lăsaţi să infuzeze 5-15 minute, după care strecuraţi.
  • Nu puneţi niciodată zahăr într-un decoct sau într-o infuzie. Mai curând, adăugaţi miere sau sirop de arţar.

PREPARAREA UNUI INHALANT

  • Inhalaţia este o tehnică simplă şi eficientă, pentru a trata afecţiunile respiratorii.
  • Puneţi uleiurile esenţiale – de exemplu, eucalipt (frunze) sau cimbru cu tuianol – ori o soluţie gata preparată într-un vas umplut cu apă fiartă. Acoperiţi-vă capul cu un prosop şi aplecaţi-vă deasupra recipientului. Dacă trebuie să repetaţi deseori o astfel de procedură, cumparaţi-vă un inhalator (flacon în care se introduc apă şi uleiurile, prevăzut cu un mic dispozitiv ce se adaptează conturului nasului).
  • Respiraţi lent şi profund pe nas , timp de cel puţin cinci minute (chiar mai mult, dacă vaporii aromatici se mai degajă din vas). Apoi, ştergeţi-vă bine. Ulterior , este preferabil să aşteptaţi cel puţin o jumătate de oră sau o oră înainte de a ieşi din casă.
  • Atenţie la riscurile de arsură, mai ales dacă folosiţi un bol sau o cratiţă. În cazul în care inhalaţia este destinată unui copil sau unui bolnav slăbit, nu lăsaţi acea persoană nesupravegheată în cursul desfăşurării procedurii.

GEMOTERAPIA

Gemoterapia este o ramura a fitoterapiei care foloseşte ţesuturi vegetale embrionare sau în curs de creştere, precum mugurii (gemele), lăstarii, matişorii, radiculii, scoarţa internă sau seva plantelor.

Într-adevăr, aceste ţesuturi conţin substanţe specifice: factori de creştere, hormoni, oligoelemente, minerale, vitamine, care, se pare, le conferă o eficienţă superioară celei a plantei adulte.

  • Virtuţile terapeutice ale mugurilor erau cunoscute încă din Evul Mediu: mugurii de pin, bunăoară, erau prescrişi împotriva tusei. Gemoterapia modernă şi-a făcut apariţia în Europa la începutul anilor 1960, prin lucrările medicului homeopat belgian Pol Henry (1918-1988). Lui i-a aparţinut ideea de a extrage principiile active din ţesuturile vegetale în curs de creştere, lăsându-le apoi la macerat, timp de trei săptămâni, într-un amestec de apă, alcool şi glicerină, cu o parte vegetală la 19 părţi de solvent.

Tinctura folosită în gemoterapie

  • Medicul a obţinut astfel un macerat-mamă (tinctura de bază), un produs stabil, uşor de reprodus, constant în privinţa efectelor. El a dat numele de ,,fitoembrioterapie” acestei noi forme de fitoterapie. Zece ani mai târziu, doctorul Max Tetau, homeopat francez, şi-a propus să îmbunătăţească toleranţa maceratelor-mamă.Acesta le-a diluat la zecime (prima zecimală – 1D) şi le-a dinamizat conform principiilor utilizate în homeopatie. Remediile astfel preparate sunt perfect tolerate de organism, menţinându-li-se totodata proprietăţile terapeutice.
  • Asupra acestor preparate nu a fost făcut până acum nici un studiu ştiinţific, ceea ce înseamnă că gemoterapia nu a fost înca validată.
  • În cazul suferinzilor de artroză, ateroscleroză, varice, hemoroizi, eczemă, astm, tulburări funcţionale digestive (gastrită, reflux gastroesofagian, ulcer, colită) sau dismenoree, gemoterapia pare deosebit de eficientă. Gândiţi-vă să apelaţi la ea şi în caz de fracturi, a căror vindecare poate fi grabită.
  • Nu exista contraindicaţii pentru gemoterapie; remediile sunt foarte bine tolerate. Este preferabil să cereţi părerea unui medic înainte de a apela la gemoterapie, pentru a exclude posibilitatea existenţei vreunei boli grave, care ar necesita un tratament specific.
  • Nu există specializare în gemoterapie. De regulă, ea va poate fi prescrisă de fitoterapeuţi, dar şi de numeroşi homeopaţi şi naturopaţi.

Dozele prescrise

diferă în funcţie de apartenenţa terapeutului la şcoala belgiană (principile doctorului Henry) sau la cea franceză (principiile doctorului Tetau):
– 15-30 picături pe zi din tinctura de bază, repartizate în una până la trei prize (şcoala belgiană);
– 50-150 de picături pe zi pentru maceratele glicerinate 1D, tot în una până la trei prize (şcoala franceză).
•Luaţi-vă remediul cu puţină apă, cu cinci-zece minute înainte de masă şi/sau de culcare. Dacă vi s-au prescris mai multe remedii, e bine să nu le amestecaţi: de exemplu, luaţi unul dimineaţa, altul la prânz sau înainte de cină şi în al treilea la culcare.

FITO-AROMATERAPIA DE TEREN

Fito-aromaterapia priveşte individul în intregul său, cu dezechilibrele şi nevoile sale, aşadar cu ,,terenul” său. Ea a apărut în Franţa, în anii 1970-1980, ca urmare a lucrărilor doctorilor Christian Duraffourd şi Jean-Claude Lapraz.

•În principal, această metoda terapeutică prescrie plante – numai în doze mici – pentru acţiunea lor asupra sistemelor neurovegetativ şi endocrin. Printre acestea se numară: lavanda – care acţionează asupra sistemului nervos simpatic şi parasimpatic, reglând funcţionarea viscerelor şi a funcţiilor respiratorie, digestivă etc..

Ginsengul siberian – care produce efecte similare celor ale unor hormoni sexuali (testosteron şi estrogen); ovăzul, salvia , soia, hameiul, chiparosul – care au proprietăţi compatibile cu cele ale estrogenilor; usturoiul şi ovăzul – care stimulează tiroida; sau brusturele, loboda, eucaliptul, schinduful, geraniumul, nucul, ceapa, măslinul – care impulsionează secreţia de insulină etc.

METODA BELJANSHI

Mirko Beljanski (1923-1998), cercetător francez (de origine sârbă) în biologia moleculară, a studiat mult timp rolul acizilor nucleici ARN şi ADN în geneza cancerelor. El a izolat patru extrase vegetale, care, potrivit opiniei lui, ar acţiona distrugând celulele maligne (primele două), facilitând tratamentul anticanceros (al treilea) şi protejând celulele sănătoase de efectele distrugătoare ale radioterapiei şi chimioterapiei (al patrulea).

•Nu a fost făcut nici un studiu ştiinţific asupra eficienţei şi inofensivităţii acestor produse. Conform detractorilor săi, Beljanski ar fi furnizat dosare clinice incomplete şi le-ar fi cerut pacienţilor să întrerupă tratamentele convenţionale.

•Produsele Beljanski sunt fabricate în SUA.

preluare: Porţia de sănătate – Ed. Reader’s Digest, 2011

Aţi putea să fiţi interesat să citiţi şi articolul: Organoterapia.

Cerasus vine în întâmpinarea nevoilor dumneavoastră cu produsul proBIO.

Leave a Comment

Scroll Up