formula fericirii

Pentru cuplu

Formula fericirii familiale

Un clasic a spus că toate familiile fericite seamănă între ele. Se pare că totuşi nu a avut dreptate şi familiile fericite nu sunt identice. Mai mult, convingerea că fericirea se poate copia, că putem aplica o anume reţetă, conduce multe familii în pragul dezastrului sau chiar dincolo de el.
Familia este un tip extraordinar de comunitate umană, un fel de stat la scară mică, pe care doi oameni îl creează pentru sine şi cei apropiaţi. De aceea, de fapt, fiecare familie este fericită în felul său.

Ca în orice stat, în familie este nevoie de legi (reguli), care să fie adoptate şi respectate în acest stat în miniatură. Totodată, trebuie să existe o ierarhie, alături de multe altele.

El şi ea – familia cea mai simplă

Această se compune din cei doi – soţ şi soţia, care au format această comunitate. Care a fost înţelegerea survenită între cei doi, când se căsătoresc? De ce îşi unesc destinele? Unii o fac pentru că oamenii ajunşi la vârstă maturităţii trebuie să se căsătorească, să-şi întemeieze o familie. Alţii fug de singurătate. Unii consideră că, în doi, este mai uşor de biruit greutăţile vieţii. Alţii visează să aibă copii, iar o parte vor să scape de sub tutela părinţilor.

Motive sunt foarte multe, de multe ori fiecare dintre cei doi având propriile motive, ce nu coincid. Mai mult, în tinereţe oamenii nu prea au gândul la ceea ce înseamnă căsătoria. Şi nici care este sensul şi scopul acestui pas. Abia mai târziu, după ce focul pasiunii se domoleşte, unii descoperă, din păcate, un mare gol în locul relaţiilor normale din familie.

Aici îşi au izvorul numeroasele probleme: fiecare dintre soţi îşi doreşte altceva şi nu-l înţelege pe celălalt, nu-i înţelege visele şi aspiraţiile. Soţii încep să se deranjeze unul pe altul, apare o stare de iritare, creşte înstrăinarea, iar în micul stat – familia compusă din cei doi – se dezlănţuie adevărate războaie civile. Nu mai puţin aprige decât cele adevărate: războaie de independenţă, de cucerire a unor teritorii aparţinând inamicului, pentru noi sfere de influenţă – dominarea asupra copiilor, rudelor etc. Mai trist este că oricine ar cuceri victoria, oricare din cei doi ar triumfa, pierderile sunt foarte grele şi foarte importante. Astfel suferă toţi, mai cu seama copiii, dacă există.

Tipuri de căsnicii

Există mai multe tipuri de căsnicii. Vom vorbi despre categoriile principale.

Primul tip de căsnicie este tipul patriarhal

Aici rolurile sunt bine împărţite: rolul soţului, rolul soţiei, rolurile copiilor. Este o construcţie solidă, stabilă, cu o ierarhie bine structurată. Fiecare ştie cu exactitate care-i este rolul şi ce sarcini are de îndeplinit, precum şi drepturile sale şi ale celorlalţi. Soţul este capul familiei, el ia hotărârile importante şi asigură bunăstarea materială. Soţia se ocupă de casă, are grijă de soţ şi copii.

Obligaţiile ei sunt mai puţin extinse, dar mai profunde. Aceasta este schema de bază, dar conţinutul depinde de soţi. Cât timp fiecare îşi îndeplineşte întocmai rolul şi sarcinile sale, construcţia rămâne solidă şi viabilă. Ea se năruie numai dacă unul dintre soţi începe să ceară celuilalt ceea ce nu intră în sfera prevăzută prin contract pentru acesta. Adică îi poate cere participare la activităţile şi obligaţiile care revin, de fapt, primului, sau preluarea lor, în totalitate. De asemenea, poate apărea situaţia încălcării de către unul din parteneri a drepturilor celuilalt. Spre exemplu, soţia începe să câştige mai mult decât soţul, preluând ea rolul de asigurare a hranei şi altor necesităţi pentru familie.

Al doilea tip de căsnicie este parteneriatul

Spre deosebire de familia patriarhală, care are la bază supravieţuirea întregii familii prin crearea unei baze solide pentru soţi şi copiii lor, parteneriatul are la bază apropierea sufletească şi intelectuală a partenerilor. Traiul zilnic trece pe plan secundar.

Soţii îşi păstrează aici spaţiul vital propriu, dreptul de a avea o viaţă personală ce include activitatea profesională, interese culturale, dreptul de a lua hotărâri. Aici rolul determinant îl joacă o comuniune sufletească ce formează baza căsniciei, conferind siguranţă soţilor.
Căsătoria de tip patriarhal durează de secole, pe când cea de tip partenerial a apărut relativ recent. Iar societatea – adică noi toţi – nu a reuşit să îi înţeleagă particularităţile în toată profunzimea.

Evoluţia căsniciei

Doi tineri se întâlnesc, se plac, se iubesc şi se hotărăsc să se căsătorească. Fac acest pas decisiv şi jură că doar moartea îi va despărţi, căci vor stă alături toată viaţa. Ce se întîmplă în continuare? Cei doi se maturizează, încep să înţeleagă ce reprezintă ei, ca persoane, fiecare în parte, ce înseamnă cel de lângă el. Căsnicia durează, de cele mai multe ori, până la primul hop, prima problemă sau răscruce întâlnită în cale.

De pildă, dacă tinerii căsătoriţi sunt studenţi, la terminarea facultăţii sunt ambii absolvenţi, dar soţia se înscrie la masterat. Atunci, tânărul ei soţ îşi dă seama că el nu-şi doreşte o soţie – doctor în ştiinţe, ci vrea atenţie, iubire, tandreţe, mic dejun servit la pat, mese gustoase, la care să stea ei doi, acasă, cămăşi apretate.
De aici apare primul conflict între cele două categorii de căsnicii – patriarhală şi partenerială.

Cum se petrec evenimentele?

Soţia studiază, aleargă prin biblioteci să-i împărtăşească soţului descoperirile ei. Soţul o suportă cu ciudăţeniile ei ştiinţifice şi, între timp, îşi proslăveşte mama care şi-a lăsat serviciul de dragul familiei. Iar tânăra lui soţie abia se abţine să nu-i spună că mama lui a fost o fraieră, iar ei, toţi ceilalţi – nişte egoişti şi profitori. Într-o bună zi, cei doi – sau unul dintre ei – dau de capătul răbdării şi totul se năruie.

De fapt, aşa este firesc, logic să se întîmple, pentru că nici o iubire din lume nu-i poate ajuta să depăşească problemele zilnice. De ce? Acestea durează, de fapt, toată viaţă, zi după zi. Aşa că de ce să ne sacrificăm întreaga viaţă, să devenim eroi pe altarul căsniciei? Cei doi decid, de foarte multe ori, că nu merită.
Totuşi, sentimentele sunt ceva foarte puternic, măreţ, atunci când cei doi soţi sunt legaţi nu doar de obişnuinţă şi simpatie, ci de o iubire adevărată. Aceasta nu se stinge în timp, se transformă, devenind altfel, dar la fel de puternică.

Formula magică

Toate cuplurile care se căsătoresc îşi doresc fericire, o viaţă bună, liniştită, împlinită, plină de realizări. Dar cum?
Primul pas spre soluţionarea (uneori chiar prevenirea) problemelor ce apar sau ar putea să apară este conştientizarea ei. Sfatul cel mai realist şi cel mai des auzit este o discuţie sinceră despre problemele celor doi soţi şi ale căsniciei lor. Căci, înstrăinându-se, soţii încetează să mai comunice, aproape că nu-şi vorbesc sau, dacă o fac, îşi reproşează, se ceartă, ceea ce măreşte starea de tensiune dintre ei.

Desigur, toţi se tem de discuţii, este greu să deschizi şi să porţi o discuţie serioasă, deschisă, sinceră şi adevărată, dar fără ea nu se poate reveni la o căsnicie normală, bazată pe iubire şi respect reciproc.

În primul rând trebuie formulate bazele pe care este fundamentată căsnicia celor doi, ce i-a unit, de ce fiecare l-a ales pe celălalt şi nu pe altcineva.
Dar acum, după un timp, ce-i mai uneşte pe cei doi soţi? Ar fi bine ca fiecare dintre ei să-şi noteze cele două aspecte – starea căsătoriei la început şi în prezent – după care să se aşeze şi să pună cu calm şi luciditate, în discuţie, aceste constatări.

Discuţia această nu dezbină, ci are darul de a-i reuni pe soţi. Şi este constructivă, căci oferă posibilitatea descoperirii rădăcinilor problemei comune, ajungând la sistemul compromisurilor reciproce, care dă totdeauna rezultate când nu sunt nişte abdicări de la principiile fundamentale de viaţă.
Nu va fi uşor, dar putem fi siguri că va fi eficient. Iar dacă problemele identificate şi discutate sunt mai puţin importante decât iubirea, viaţa comună, copiii şi viaţa acestora, atunci cei doi soţi pot fi siguri că vor reuşi să uite, să ierte şi să-şi aducă familia la fericire dorită.

Leave a Comment

Scroll Up