sunt o mama buna

Articole recomandate Îngrijirea Copiilor

Sunt o mamă bună?

Umblă o vorbă din bătrâni care zice că părinţii se realizează prin copii. Unii ar spune că această afirmaţie ţine de epoca de aur, că este o atitudine total nepotrivită timpurilor noastre.

Susţinătorii educaţiei moderne afirmă faptul că este important pentru părinte să işi vadă şi de viaţa lui. Şi părinţii au nevoie de spaţiu pentru dezvoltare personală şi pentru introspecţie. Aşadar nu este nevoie ca părinte să te dedici sută la sută din timpul tau liber copilului. Dar când este bine să te detaşezi şi pentru cât timp?

O bună prietenă de-a mea, profesoară şi mamă a unei fetiţe autiste, îmi mărturisea zilele trecute că nu are nicio idee despre cât de bine se descurcă în viaţa personală. “Sunt o profesoară bună” spunea prietena mea, “ştiu asta pentru că văd progresele pe care le fac elevii mei. Nu ştiu, însă, cum mă descurc acasă. Cu fetiţa mea e cu totul altă treabă. Nu am senzaţia că mă descurc foarte bine, îmi este mereu teamă să nu greşesc.”

Oare sunt o mamă bună?

Pentru a ne evalua aptitudinile de părinte au fost conturate câteva repere. Astfel, în 1953, medicul pediatru şi psihanalistul D. W. Winnicott a inventat termenul de „mamă destul de bună”. Pentru el, o mamă suficient de bună trebuie să începă cu o adaptare aproape completă la nevoile copilului ei şi, odată cu trecerea timpului, să se adapteaze din ce în ce mai puţin. Pe măsură ce copilul creşte, mama suficient de bună trebuie să îi dea voie acestuia să se deprindă cu realităţile externe, chiar dacă acest proces împlică şi eşecul. Copilul, în accepţiunea medicului Winnicott, trebuie să înveţe să facă faţa nereuşitelor încă din copilărie.

Mama trebuie sa îi insufle copilului curaj

Astfel, o mamă suficient de bună va răspunde imediat nevoilor copilului ei nou-născut. Cu trecerea timpului, însă, ea trebuie să înveţe să ofere copilului mai mult spaţiu pentru explorare, dar şi pentru eşec. Acest lucru începe odată cu eforturile copilului de a merge în picioare. Altfel spus, mama trebuie sa îi insufle copilului său senzaţia de independenţă, să îi dea încredere în forţele proprii. Numai aşa copilul va prinde curaj să experimenteze de unul singur.

Câţi dintre părinţi suntem siguri de noi tot timpul?

Însă câţi dintre părinţi, şi mai ales câte dintre mame, sunt sigure pe ele tot timpul? Practic, majoritatea aflăm numai abia după ce copii ne-au crescut dacă am fost părinţi ok. Reuşitele se numără simplu. Aşadar ştim că am făcut treabă bună dacă adultul crescut de noi işi termină cu success studiile, ajunge să obţină o slujbă bună şi îşi întemeiază o familie fericită. Ce ne facem, insă, până atunci? Până când copii noştri ajung şi ei la casa lor ne căutăm reperele în alte familii.

Comparăm, monitorizăm, observăm.

Comparăm şi căutăm dovezi că ni-i educăm bine. Monitorizăm zgârieturile din genunchi care reflectă dorinţa copiilor noştri de a explora, observăm actele de generozitate faţă de prieteni sau de fraţi, contorizăm şedinţele cu părinţii care încep şi se termină într-o notă pozotivă. Ne bucurăm nespus atunci când insitenţele noastre dau roade şi ne trezim ajutaţi la treburile gospodăreşti: gunoiul aruncat, masa din bucătarie ştearsă, farfuriile şi tacâmurile din chiuvetă spălate. Ne creşte inima când cel mic învaţă rapid să meargă pe bicicletă sau când primim, din senin, un “te iubesc”. Iată că în aceste momente, ştim că suntem destul de buni, nu perfecţi, dar suficient de buni încât să creştem un adult suficient de bun şi el.

Şi părinţilor le este teamă

Sunt însă cazuri în care unii dintre copiii noştri nu ne pot oferi aceste acte de reasigurare. Genunchii lor juliţi pot reflecta probleme vestibulare sau un grad crescut de impulsivitate datorat ADHD. Poate vor fi unii copii care nu vor învăţa nicodată mersul pe bicicletă, sau nu vor recunoaște că avem nevoie de o îmbrățișare atunci când am avut o zi proastă. În cercul meu de prieteni sunt părinţi care se tem de şedinţele de la şcoală. Se duc la şedinţele cu părinţii cu inima cât un purice, temându-se de criticile şi muştruluielile profesorilor.

Ce este de făcut?

Cred că este inevitabil să ne întrebăm dacă am fi putut face ceva mai mult sau diferit. Să renunțăm la muncă? Să ne adresăm unui psiholog? Să ne mutăm la o altă şcoală? Poate să încercăm cu vitamine sau să ne implicăm în mai multe proiecte extracuriculare? Probabil nu vom şti niciodată. Este ușor să ne gândim la faptul că toți părinţii comit greşeli, dar parcă ale noastre au şi mai multe consecinţe.

Ce înseamnă “potenţial maxim”?

Dar ce înseamnă “potenţial maxim”? Adevărul este că niciunul dintre noi „nu şi-a atins potenţialul”. Nicio fiinţă umană nu a reuşit să atingă pragul maxim de pură concentrare. Mai mult decât atât, niciun părinte nu a făcut vreodată chiar tot ce i-ar fi stat în puteri. În fiecare zi ne lăsăm copii să mănânce prea multe dulciuri (unii ar putea spune că şi o singură bomboană este prea mult!) sau să se joace la calculator, în loc să facă mai multe exerciţii la matematică sau să practice un sport. Aşadar nu facem tot ceea ce am putea.

Este suficient să fii un părinte destul de bun.

Afirmaţiile „a-şi atinge potenţialul” şi “am făcut tot ce am putut” sunt, ambele, două standarde care asigură eşecul. Dr. Winnicott a înţeles asta cu mult timp în urmă şi, ca atare, acesta a propus expectanţe mult mai echilibrate. Un părinte suficient de bun işi va ajuta copii să se simtă în siguranţă iar unul destul de bun îi va ajuta să progreseze. Aşadar instinctul nostru este merită ascultat, copiii noştri cresc şi ne dăruiesc momente de bucurie. Aceste momente sunt dovada noastră că suntem părinţi destul de buni.

sursă: https://www.psychologytoday.com/blog/mom-am-i-disabled/201705/are-you-good-enough-mother

Aţi putea fi interesat şi de următorul articol: Gustarea de la şcoală.

Leave a Comment

Scroll Up